A debutat în volum (Persoana întîia plural) în 1964, după ce, între 1960 şi 1963, îi fusese interzis dreptul la semnătură; în 1966 publică o altă carte - Călcîiul vulnerabil, în 1969 - A treia taină, în 1972 - Octombrie, noiembrie, decembrie...

Nu ştiam în 1989 mai nimic despre Ana Blandiana şi poezia ei; tocmai descoperisem însă întâmplător existenţa în bibliotecă, printre inocente cărţi de electronică şi anuare statistice ale RSR, nişte foi copiate (de mână?), cu versuri despre un oarecare motan Arpagic. Aveam 11 ani, şi e foarte posibil ca vagii amintiri din acele vremuri să i se suprapună informaţiile de mai târziu, despre acele Întîmplări de pe strada mea, care i-au adus Blandianei încă o interdicţie de publicare şi chiar despre cronici la un alt volum al său scoase de cenzură din paginile revistelor; oricum, pentru înşelătoarea mea memorie de cititor, Ana Blandiana şi poezia ei au avut mult timp de atunci încolo gustul dulce-amar, atât de plăcut, al conspirativităţii.

A urmat apoi o descoperire lentă, în etape sau mai curând în salturi - de la antologia din chiar 1989 (Poezii, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi) la romanul din 1992, Sertarul cu aplauze, de la tabletele din Coridoare de oglinzi sau Autoportret cu palimpsest la povestirile fantastice reluate în Antologia de proză scurtă a LiterNet-ului. De fiecare dată a fost o experienţă unică, până-ntr-acolo încât citeam Zburătoare de consum şi-mi spuneam că nu poate fi adevărat, nu se poate să se fi scris astfel în atât de sumbrii, pentru mine chiar, ani 80.

Era o dovadă de gravă inocenţă: se scria mult şi se scria bine în vremurile acelea, iar vocea Anei Blandiana, deşi redusă periodic la tăcere, era una din cele mai puternice. Blandiana practica în poezie ceea ce Nicolae Manolescu numea lirismul moral - o scriitură implicată, cu o conştiinţă etică acută, cu reflexe blagiene care-o distingeau printre vocile "revoluţiei" poetice a anilor 60.

În mai toate versurile Anei Blandiana e cumva o răceală bine controlată, care-şi refuză patetismul şi chiar metafora, aspirând la întrepătrunderea totală cu ritmurile naturii, cu lumea în dimensiunea ei apolinică, visând o ordine a firii dintru începuturi; poezia Blandianei e un imens şi insolvabil semn de întrebare asupra existenţei, transformat, pe nesimţite aproape, în revoltă, în ţipăt de disperare, în zbatere.

Calitatea de martor - era titlul unui volum din 1970, şi probabil nimic nu defineşte mai bine scriitura Anei Blandiana decât tocmai această dimensiune a depoziţiei morale. Cu extraordinara ei sensibilitate la atmosferă, cu fermitatea ideii, cu dilema etică transformată într-o funcţie esenţială a poetului, cu aspiraţia ei către transgresarea ineluctabilului artificial al cuvântului şi cucerirea unei autenticităţi poetice în ritmurile naturii (punct esenţial în care generaţia Blandianei se desparte de optzecişti şi artefactele lor literare), cred însă că această poezie, a intrat, pentru moment, în portul cu ape liniştite al istoriei literare. E nevoie ca alţi ochi de cititori, desprinşi de contextul naşterii acestei poezii şi insensibili la avatarurile destinului uman al autoarei, s-o redescopere pe poeta Ana Blandiana.

Într-un fel, aceasta e una din intenţiile integralei pe care i-o dedică acum editura LiterNet, dar de departe nu singura. Pentru că ceea ce face LiterNet-ul e, într-un fel, o chestiune de arheologie, iar cele mai de preţ - şi cele mai rare - obiecte pe care le va scoate la lumină sînt tabletele Anei Blandiana (în primul rând şi începând cu cele din Coridoare de oglinzi). Cenuşăreasă a speciilor literare, despre tabletă vocile rele spuneau că şi-a atins apogeul odată cu Arghezi şi cu el nimeni nu va mai putea concura vreodată; nimeni (?), până la Ana Blandiana. Nu e însă o comparaţie care să-şi aibă locul, căci nici temele, nici structura nu apropie tabletele argheziene de cele blandiene, acestea din urmă, sunt nu mai mult şi nici mai puţin decât mărturii ale unei conştiinţe neodihnite, tulburate, tulburătoare şi atât de uman-creatoare.

Tableta cu care se deschid Coridoarele de oglinzi (metaforă atât de puternică) are ca titlu A fi sau a privi. A privi, pe tine, pe ceilalţi, întreaga lume, mai important decât a fi. E unul dintre cele mai reprezentative texte ale Anei Blandiana şi un fir al Ariadnei pe un drum poetic întrerupt undeva, accidentat în conştiinţa cititorilor săi, dar care merită şi trebuie refăcut pentru o altă generaţie, o altă vârstă a acestora.

Sursa: www.liternet.ro


LA CULES ÎNGERI
...Din când în când
Un pocnet înfundat
Ca la căderea
Unui fruct în iarbă.
Cum trece timpul!
S-au cop şi-au început să cadă
Îngerii:
S-a făcut toamnă şi-n cer...

PE CER
Treceau clipe mari zdrenţuite pe cer,
Mişcând pe zăpadă umbre-abia colorate,
Le priveam cum răsar, cum vâslesc şi cum pier
În lumina din care izvorâseră toate.

Vinovate de-a fi doar atât se-oglindeau
Înmulţindu-şi himera în omătul complice,
Ca şi cum s-ar scuza că-s prea gingaşe sau
Ca şi cum, uluite, ar cerca să explice

Veşniciei fiorul împăcat şi intens
Al făpturii lor lungi, de nor auster.
Căci, scăpate istoriei şi curate de sens,
Treceau clipe mari zdrenţuite pe cer.

CER SAU PĂMÂNT
Cer coborât pe pământ
Material, consistent,
Linguşitor puţin,
Încercând să semene ţărânei
Şi aproape reuşind;
Cer în care,
Dacă aş fora spre înalt,
Aş găsi sfinţi şi zei
Îngropaţi strict ierarhic,
Asemenea scheletelor
Cronologic depuse
În straturile arheologilor,
Dar nici o pasăre vie
În stare să vâslească
Prin pasta groasă
Unde
Eu încă mă mişc,
Greu, cu gesturi bătrâne,
Uitate la jumătate,
Fără să ştiu dacă substanţa
Din care abia mai respir
E cer sau pământ.