Astfel, apare aproape firesc ideea că, pentru a obţine o stare mai presus de bine şi de rău, trebuie să renunţi la această libertate care ţi s-a dat. Binele, din punctul de vedere al unui om, poate fi rău din punctul de vedere al altuia. Aşadar, pentru a te alinia cu Fiinţa Divină, pentru a accede la Fericirea, Adevărul, Perfecţiunea care Îi sunt proprii, nu-ţi rămâne decât să renunţi la libertatea obişnuită de a alege binele sau răul din lume – care oricum sunt relative – în favoarea Voinţei lui Dumnezeu, aflată mai presus de acestea.  A-ţi pune viaţa în „mâinile” lui Dumnezeu, a trăi în starea de „facă-se Voia Ta, Doamne!”, renunţând la libertatea obişnuită, devine poarta către o libertate mai mare, aceea care îţi dă putinţa de a accede, împreună cu El, dincolo de bine şi de rău, aşa cum îl înţeleg oamenii.

Această renunţare nu este altceva decât definiţia stării de umilinţă, suprema virtute a omului care caută Mântuirea, a fi una cu Dumnezeu - Scopului Suprem al oricărei fiinţe umane, raţiunea ei de a fi. Modelul perfect de umilinţă sunt îngerii, a căror condiţie este aceea de servitori divini prin excelenţă. Textele sacre spun că o fiinţă umană care a atins desăvârşirea poate să revină în lume pentru a-i ajuta şi pe ceilalţi oameni să atingă aceeaşi stare sau, dimpotrivă, să se retragă în „Supremul Repaus”, în beatitudinea eternă a lui Dumnezeu. Îngerii nu au această opţiune. Condiţia angelică implică serviciul dezinteresat în slujba divinităţii până la sfârşitul timpului. Chiar dacă şi ei evoluează, îngerii sunt funcţii ale divinităţii. Ca înger, nu ai cum să acţionezi altfel decât în conformitate cu Voinţa Divină.

Chiar şi Lucifer, care a îndrăznit să I se opună lui Dumnezeu, nu poate acţiona în afara legilor Lui şi fără a-I cere permisiunea. El întruchipează, până la urmă, tot o funcţie divină, aceea de a-i tenta pe oameni, de le oferi câmpul de alegere. Este un înger decăzut, dar totuşi înger! Adică, în condiţia pe care şi-a ales-o, face ceea ce trebuie făcut în economia cosmică. Libertatea lui nu poate depăşi unele limite. Umilinţa unui înger este supremă, pentru că el nu-şi aparţine sieşi. Îngerul nu face nimic pentru el însuşi. Singura lui fericire este, în mod asumat şi conştient, aceea de a face Voia lui Dumnezeu. Comuniunea cu îngerii de lumină îi ajută pe oameni să înţeleagă şi să asimileze această stare de umilinţă extremă, care este condiţia fără de care nu se poate urca pe scara evoluţiei către Dumnezeu.

Luisa